DIN CE SE COMPUNE ŞI CUM FUNCŢIONEAZĂ APARATUL VOCAL

            Elementul principal care determină calitatea de solist vocal este vocea. Ea nu este altceva decât sunetul produs de vibraţia coardelor vocale sub presiunea aerului eliminat din plămâni şi modificat ca amploare şi timbru de cavităţiile rezonatoare. Acest sunet, ca oricare altul, are următoarele calităţi: înălţime, intensitate, durată şi timbru. Dar vocea omenească mai are o însuşire deosebit de preţioasă, aceea de a produce vocale şi consoane. Acest dar, propriu fiinţei umane, are o însemnătate deosebită atunci când este îndeosebi vorba  de exteriorizarea ideilor şi sentimentelor. Într-adevăr, această proprietate îmbogăţeşte fără limită puterea de expresie şi de convingere, mai ales când este redată auditorului întreaga diversitate de stări sufleteşti ale omului.
            Este bine ca solistul, şi în general orice cântăreţ, chiar dacă nu este profesionist, să ştie cât de puţin despre aparatul vocal, despre felul cum se produce vocea omenească.
            La formarea vocii iau parte plămânii, acţionaţi de muşchii intercostali şi diafragmă, apoi traheea, laringele, faringele gutural, faringele nazal, fosele nazale, gura şi cavităţiile osoase ale feţii şi frunţii.
            Plămânii sunt aşezaţi în cutia toracică. Plămânul drept este împărţit în trei lobi separaţi prin doua scizuri, iar cel stâng, mai mic, are numai doi lobi şi o singură scizură. Nivelul vârfurilor plămânilor se află la limita superioară a cutiei toracice, iar baza este aşezată pe diafragmă.

 

           Diafragma este un organ musculo-membranos, mai subţire la centru şi mai gros la margini, care separă organele abdominale de cele ale cavităţi toracice. În centru are o serie de orificii pe unde trec: aorta, venele mari, nervii, esofagul etc. Pe bolta diafragmatică se sprijină plămâmnii şi inima, iar diafragma, la rândul său, se sprijină pe ficat, stomac şi splină.

                                                                          

            Traheea este un tub cartilaginos care continuă laringele, coborând în torace. Este formată dintr-o serie de inele cartilaginoase, incomplete în partea din spate, unde cartilagiul este înlocuit de un muschi. Inelele sunt legate între ele prin lame fibro-elastice, care se întind pe toată lungimea traheei. Pe partea interioară este căptuşită de un înveliş mucos. Traheea se desparte în două bronhii, dreaptă şi stângă, care pătrund în plămâni, unde încep să se ramifice în bronhiole, apoi în alveole. Aici în alveole se fac schimburile dintre aerul alveolar şi sângele încărcat cu bioxid de carbon adus de vene.

        Laringele este organul principal al fonaţiei (fenomenul producerii sunetului). Este aşezat în partea mijlocie a gâtului, dedesuptul limbii şi în faţa faringelui şi a esofagului continuând cu traheea. Cartilajele sunt prevăzute cu muşchi. Cel mai mare dintre ele se numeşte tiroid, care are o proeminenţă ce se poate palpa prin piele. Această proeminenţă poartă popular numele de ,,mărul lui Adam".

         Pe partea interioară a acestui cartilaj se prind patru răsfrângeri sau pliuri membranoase care constituie coardele vocale. Coardele vocale  propriu-zise au rolul principal în fonaţie, iar aşa-zisele false coarde vocale sau benzi ventriculare au mai mult un rol de susţinere a coardelor vocale propriu-zise.

 

             Ele au o direcţie orizontală. Coardele vocale au între ele un spaţiu (o deschizătură) numită glotă. Pe cartilajele laringelui sunt muşchi care au funcţia de a deplasa cartilajele în aşa fel ca să micşoreze sau să mărească spaţiul cuprins între coardele vocale (glota).

              În momentele de tăcere, în timpul respiraţiei, coardele vocale se găsesc în repaus, nu vibrează şi sunt larg deschise, lăsând drum liber coloanei de aer din plămâni, în mod pasiv, sub presiunea diafragmei şi cutiei toracice.

        În momentul cântării, coardele vocale, care sunt elastice, se apropie şi se depărtează, mărind sau micşorând glota.

          Suprafeţele coardelor vocale nu vibrează în totalitatea lor pentru toate sunetele, ci în raport cu înălţimea sunetului care este emis. Astfel la sunetele grave, coardele vocale vibrează pe întreaga lor suprafaţă şi deschizătura dintre ele este mare. Când sunetele emise sunt de dimensiune mijlocie, marginile se ating, vibrând astfel numai părţile de mijloc, iar deschizătura glotică se micşorează. 

         La sunetele înalte coardele vocale se ating pe o suprafaţă şi mai mare, deschizătura glotică este mai mică.

          Forţa sunetelor emise este proporţională cu amplitudinea (mărimea) vibraţiilor coardelor vocale şi cu puterea cu care este trimis în afară aerul din plămâni, pe de o parte. Pe de altă parte, amploarea este ajutată şi de aerul molecular dintr-o serie de cavităţi numite rezonatoare. Aceste cavităţi de rezonanţă sunt: laringele, faringele şi cavitatea bucală, fosele nazale apoi sinusurile: maxilare, etmoidale, frontale şi sfenoidale.

          Acestea toate formează un fel de cutie de rezonanţă asemănătoare cu cea a instrumentelor muzicale: vioara, pianul, cobza, ţambalul etc.

1.